La sfârșitul anilor 1960, când tranziția de la regimul totalitar la regimul autoritar a fost în URSS deja îndeajuns de avansată pentru a face posibilă apariția pe scena publică a disidenței, în câteva țări ale blocului sovietic lucrurile au mers mai departe. Așa s-a întâmplat mai întâi în Polonia, unde, încă din 1956, după ce a epurat serviciile de securitate și a eliberat deținuții politici, partidul comunist a trebuit să facă anumite concesii Bisericii Catolice, să se resemneze cu eșecul colectivizării rurale, să-și dea aprobarea pentru dizolvarea organizațiilor de tineret și să deschidă țara influențelor occidentale. Ceea ce e totuna cu a spune că puterea a recunoscut efectiv prezența, în sânul societății poloneze, a unor forțe pe care partidul comunist nu le controla, știind totodată că ele se opuneau anumitor aspecte ale politicii sale, și chiar marxism-leninismului însuși.

În Ungaria, după perioada represiunilor consecutive zdrobirii Revoluției ungare din 1956, Kadar a proclamat în 1964: „Cine nu e împotriva noastră e de partea noastră” și a început o politică de deschidere care a apropiat în anumite privințe Ungaria de modelul polonez.

În Cehoslovacia, unde nu s-a întâmplat nimic în 1956, anii 1960 au cunoscut o eroziune a structurilor totalitare, având ca rezultat schimbările din interiorul partidului comunist însuși și declanșarea unei mișcări sociale care a dus la un program de reforme, cu precădere economice, care, și ele, ar fi lăsat să acționeze forțele pe care partidul comunist nu le mai controla. Represiunea însăși a „Primăverii de la Praga” a arătat, mai târziu, că dominația comunistă nu se mai exercita în Cehoslovacia după modelul anilor 1940 și 1950; manifestându-și incapacitatea de a elimina disidența reprezentată de Charta 77, regimul cehoslovac își confirma caracterul autoritar.

Ideea conform căreia în istoria URSS și a anumitor țări din blocul sovietic s-au succedat două regimuri politice diferite în principiile lor permite istoricizarea dominației comuniste altfel decât făcând apel la evenimente care țin de istoria partidelor comuniste: congrese, destituiri, procese, reabilitări etc. Văzută din această perspectivă, istoria dominației comuniste arată cu desăvârșire că, chiar și în epoca în care Partidul Comunist al URSS părea atotputernic, el suferea împreună cu toată societatea sovietică metamorfoze pe care liderii săi nu le programaseră și de care nici măcar nu erau conștienți. Și ea face ca istoria URSS începând de la moartea lui Stalin să fie privită ca o lentă normalizare, acest cuvânt fiind luat aici cu un înțeles foarte diferit de cel pe care îl avea în 1968. Spunem „ca o normalizare” deoarece un regim autoritar, bine cunoscut de istoria europeană, este cu acest titlu un fenomen normal, spre deosebire de totalitarism, care, apărut numai după Primul Război Mondial, a rămas întotdeauna excepțional.

Și încă dintr-un motiv: dacă totalitarismul, născut din război, avea nevoie de o amenințare cu războiul, care era un ingredient indispensabil al climatului propice terorii în masă, renunțarea la aceasta mergea obligatoriu mână în mână cu o pacificare a raporturilor dintre blocul sovietic și „mediul capitalist” din jurul său, pacificare ce exercita un efect de ricoșeu asupra situației interne.

Astfel, trebuie amintit că, în iulie 1953, armistițiul de la Panmunjom a pus capăt luptelor din Coreea; el a fost urmat, îndeosebi în 1955, de semnarea Tratatului de pace cu Austria și de restabilirea relațiilor diplomatice cu Germania, care a dus la eliberarea prizonierilor de război germani. Se poate spune că Al Doilea Război Mondial a luat sfârșit cu adevărat în cadrul ieșirii Uniunii Sovietice din totalitarism.

Istoria dominației comuniste în URSS și în anumite țări din blocul ei este deci marcată nu de una, ci de două tranziții, dintre care prima a făcut ca aceste țări să treacă de la totalitarism la un regim autoritar, iar a doua – de la regimul autoritar la democrație. Ca o regulă generală, aceasta din urmă este îndeplinită în țările foste comuniste din Europa Centrală, inclusiv în țările baltice, și, cu întârzieri și cu o mai mică profunzime, în partea balcanică a Europei de Est. Ea rămâne neîncheiată și cunoaște stadii variabile de progres în partea nordică, fostă rusă, a acesteia din urmă, unde instituțiile democratice coexistă într-un echilibru instabil cu structurile autoritare moștenite din trecut și adaptate, de bine, de rău, la noul context. Prin alte părți, în Asia Centrală, în Extremul Orient, în Cuba, dacă putem judeca situația, asistăm poate, cu excepția Coreei de Nord, la lenta trecere a totalitarismului la un regim autoritar, și, chiar și așa, acesta nu a devenit realitate decât în China. Or, totul ne face să credem că prima tranziție e cea care a făcut posibilă ieșirea pașnică deopotrivă din dominația comunistă și din autoritarism. Ne este, așadar, permis să presupunem că, atâta vreme cât țările care încă rămân sub dominația comunistă nu își vor schimba regimurile în regimuri autoritare, democrația nu va putea fi introdusă decât din exterior, în urma unei înfrângeri militare care să ducă la o ocupație, așa cum s-a întâmplat cu Germania nazistă, Italia fascistă și Japonia.

Într-adevăr, ieșirea pașnică, deopotrivă de sub dominația comunistă și de sub autoritarism, pe care nimeni nu pare a o fi prevăzut și căreia câțiva dintre noi îi observaserăm în momentul respectiv caracterul straniu, își pierde o parte din mister dacă admitem că regimul care a capitulat în 1989-1990 era tocmai un regim autoritar. Deoarece, în acest caz, tranziția pașnică spre democrație este întru totul de conceput chiar și fără o înfrângere militară și fără o prăbușire economică. E ceea ce ilustrează cazul Spaniei. Cauzele asemănătoare producând efecte asemănătoare, un regim autoritar, chiar și dominat de comuniști, putea urma aceeași cale.

Și atunci se pune întrebarea: ce s-a ales de ideologia comunistă, în această situație? Răspunsul este că, de-a lungul anilor, ea a fost golită de substanța ei. Din revoluționară, cum era la origine, ea s-a transformat în conservatoare, preocupată de menținerea structurilor rezultate din bulversările consecutive cuceririi puterii de către comuniști, de repetarea ritualurilor devenite desuete, de sărbătorirea datelor aniversare și a eroilor care nu mai interesau pe nimeni. Dar ea nu avea alt proiect decât reproducerea identică a prezentului. Mai mult de atât, ea s-a impregnat, de asemenea, în grade diferite de la o țară la alta, de sentimente naționale, ba chiar de reflexe naționaliste, și a contribuit în acest fel, fără știrea purtătorilor săi, la o integrare națională ale cărei progrese făceau din ce în ce mai odioasă și mai de neconceput ideea însăși de a pune mâna pe arme împotriva propriilor compatrioți și, în consecință, excludeau o represiune de masă ori un război civil. În țările Europei Centrale și de Est, numai intervenția sovietică mai putea salva dominația comunistă incapabilă să se apere prin propriile puteri. Dar sovieticii nu plecaseră din Afganistan ca să se bage într-un nou viespar, făcând ceea ce evitaseră să facă în Polonia în 1981.

Eroarea despre natura regimului propriu Uniunii Sovietice, începând din anii 1970, și unor țări pe care le controla, de la o dată diferită una de alta, începând din 1956 în Polonia, această eroare, deci, a produs previziuni despre sfârșitul comunismului, al cărui caracter apocaliptic a fost dezmințit de fapte, și ea a făcut de neînțeles ceea ce s-a petrecut sub ochii noștri în 1989-1990. Pentru a înțelege acest lucru, trebuie regândită, cu noi costuri, toată perioada poststalinistă. În lipsa unui asemenea exercițiu, despre care am prezentat aici o schiță fatalmente rapidă, vom rămâne victimele unei istorii greșite, riscând să ne înșelăm în privința primejdiilor prezentului și a mizelor viitorului. (Krzysztof Pomian, în „Se luminează de ziuă”, coord.: Stéphane Courtois, Pro Editură și Tipografie, 2008)