Moartea lui Roberto Calvi, poreclit „bancherul lui Dumnezeu” din cauza relațiilor sale apropiate cu Vaticanul, a șocat lumea în 1982, când a fost găsit spânzurat sub podul Blackfriars din Londra. Inițial, moartea sa a fost considerată sinucidere, dar s-a descoperit în scurt timp că, mult mai probabil, era vorba despre crimă. La investigarea cazului, au ieșit la lumină dovezi tulburătoare, deoarece a părut că afacerile financiare tenebroase ale lui Calvi au implicat nu numai cea mai mare bancă privată din Italia și o organizație masonică italiană secretă, ci și Vaticanul însuși. Până în această zi, continuă să se dezvăluie complexul complot care a implicat banca, masoneria și Vaticanul și este în continuare neclar ce anume s-a întâmplat. Cu toate acestea, s-ar părea că nu există niciun dubiu că Vaticanul a fost implicat politic și financiar în acest scandal, fie direct, fie indirect.

 

Afaceri tenebroase

În momentul morții sale, Calvi, în vârstă de 62 de ani, era un om de afaceri de succes, președinte al Băncii Ambrosiana din Milano. Pe parcursul carierei sale, el ridicase banca de la poziția unui mic concern la cea de mare organizație internațională, cu un imens imperiu financiar. Cu toate acestea, în 1978 Banca Ambrosiana a fost investigată de Banca Italiei și s-a constatat că era vinovată de transferul ilegal peste hotare a câtorva miliarde de lire. Calvi a ajuns un fugar, iar banca a început să se prăbușească.

Trei ani mai târziu a fost arestat, judecat și condamnat la patru ani de închisoare. După o scurtă perioadă de detenție, a fost eliberat pe cauțiune în urma unui apel, însă trebuia să înfrunte și alte acuzații. În momentul uciderii sale, era investigat și pentru afaceri frauduloase desfășurate în Statele Unite cu un bancher sicilian, Michele Sindona.

Pe măsură ce investigațiile au continuat, a ieșit la iveală faptul că Vaticanul deținea acțiuni la Banca Ambrosiana și că bancherul Calvi avea legături strânse cu arhiepiscopul Paul Marcinkus, șeful Băncii Vaticanului. Sume enorme de bani fuseseră „sifonate” din Banca Ambrosiana în așa-numitul „Institut pentru Lucrări Religioase”, condus de Marcinkus, și au existat speculații că aceste sume au fost destinate finanțării regimurilor de dreapta din America Latină, prietene ale guvernului Statelor Unite și ale Vaticanului. Un alt pion în acest joc complex a fost Licio Gelli, fost nazist, care conducea o lojă masonică intitulată Propaganda Due (sau P2). Această organizație secretă avea un corp de membri de peste 1.000 de politicieni proeminenți, oameni de afaceri și criminali, care erau uniți cu toții în spiritul anticomunismului, după cum erau și devotați măririi propriei bogății și averi personale.

 

Crimă, nu sinucidere

În 1998, familia lui Calvi a cerut ca trupul său să fie exhumat și, patru ani mai târziu, a fost schimbat verdictul inițial de sinucidere. Se spusese că Roberto Calvi fusese găsit cu cinci cărămizi în buzunare și cu mâinile legate la spate. Însă pe gâtul său nu apăreau niciun fel de urme și pe cărămizi nu apăreau deloc amprentele sale. Toate acestea au indicat faptul că nu comisese un act de suicid, ca reacție la ruina financiară, ci fusese ucis cu sânge rece de către dușmanii săi din lumea marii finanțe și a crimei organizate.

Crima purta toate indiciile unei execuții mafiote. Poliția din Roma și cea din Londra au început să urmărească mai mulți suspecți: pe Pippo Calo, un proeminent membru al Mafiei siciliene; pe Flavio Carboni, om de afaceri cu numeroase interese în toate colțurile lumii; pe fosta prietenă a lui Carboni, Manuela Kleinzig; pe Ernesto Diotallevi, conducătorul unei organizații criminale din Roma, intitulată „Banda della Magliana”; și pe un finanțist mafiot pe nume Francesco Di Carlo. Pe 18 aprilie 2005, poliția din City-ul londonez i-a acuzat de crimă pe Calo, Carboni, Kleinzig și Diotallevi.

 

O mulțime fără nimic sfânt

În ultimii ani s-a sugerat că motivul pentru care a fost omorât Calvi a fost de a-l împiedica să dea în vileag legăturile dintre Vatican, masonii din P2 și Mafia. În perioada petrecută la Banca Ambrosiana, sume enorme de bani au fost transferate în cuferele Vaticanului, ceea ce s-a soldat, în ultimă instanță, cu falimentul băncii și al acționarilor săi. (Cu o zi înaintea morții lui Calvi, secretara lui, Teresa Corrocher, s-a sinucis sărind de la o fereastră de la un etaj superior al sediului central al băncii. A lăsat un bilet în care dădea vina pe șeful ei.)

S-ar părea că Roberto Calvi și Gelli erau în cârdășie. Calvi îndreptase bani de la Banca Ambrosiana și Banca Vaticanului către Gelli și alții, care la rândul lor erau ocupați să negocieze înțelegeri politice, ca de exemplu vânzarea de către Franța a rachetelor Exocet către Argentina. Din punctul de vedere al multor critici, Vaticanul acționa asemenea unui stat cu interese politice de dreapta, finanțând orice inițiativă care i se părea benefică pentru Papă și pentru Biserica Catolică, fie în America Latină, fie în Europa.

Aceasta s-a făcut în secret. În mod evident, dacă ar fi ieșit la iveală ceva din aceste informații, ele s-ar fi dovedit extrem de nocive pentru Papă și pentru Vatican, cărora le plăcea să păstreze o imagine care să-i plaseze deasupra politicii.

 

Moartea lui Ioan Paul I

Când Ioan Paul I a fost ales Papă, în 1978, a părut că avea să se pună capăt unora dintre activitățile arhiepiscopului Marcinkus și ale „Institutului pentru Lucrări Religioase”. Cu toate acestea, Ioan Paul I a murit la numai treizeci și trei de zile de la alegerea sa, aparent în urma unui atac de inimă. Unii au suspectat un asasinat și, într-adevăr, au existat o sumă de anomalii care i-au înconjurat moartea, cu care medicii de la Vatican nu s-au descurcat prea bine. De asemenea, Biroul de Presă al Vaticanului a comis multe erori în anunțarea decesului Papei. Respectându-se legile Vaticanului, nu i s-a făcut Papei nicio autopsie, ceea ce i-a deteminat, de asemenea, pe unii comentatori să pună sub semnul întrebării ceea ce se petrecuse. A rezultat o controversă, unii susținând că Papa fusese asasinat, iar alții susținând punctul de vedere opus. De exemplu, în cartea sa „În numele lui Dumnezeu”, David Yallop sugera că Suveranul Pontif se aflase în pericol din momentul în care fusese ales. John Cornwell a respins această teorie în cartea sa „Un hoț în noapte”, susținând că Papa murise ca urmare a unei embolii pulmonare. Mai mult de-atât, el sugera că Vaticanul acționase într-o manieră mai curând incompetentă decât criminală, atât în cursul tragediei, cât și după aceea. Indiferent care ar fi adevărul cu privire la această chestiune, s-ar părea că, în ceea ce privea manevrele politice și financiare din anii 1970 și 1980, Vaticanul avea foarte multe de ascuns. Până în ziua de astăzi, încă nu cunoaștem măsura în care s-a implicat în „afacerea Calvi”.

(Charlotte Greig, „Conspirații – Cele mai mari comploturi, înțelegeri secrete și mușamalizări din istorie”, Pro Editură și Tipografie, 2008)