Desigur, Uniunea Sovietică revendica marxism-leninismul. Dar și unii, din disidență, făceau la fel. În consecință, se pun două întrebări. Pe de o parte, care era, la acea vreme, raportul disidenților din Rusia cu această ideologie? Pe de altă parte, acest raport este un criteriu determinant pentru a măsura ceea ce desparte disidența de puterea sovietică? Nu este el mai curând unul dintre elementele care ar scoate la lumina zilei o opoziție mult mai profundă, astfel încât focalizarea asupra acestei chestiuni ar fi ca și cum ne-am aținti privirea asupra degetului care arată Luna?

 

Disidența nu se definește prin respingerea marxism-leninismului

În Occident, termenul de „disidență” era folosit pentru a desemna cam tot și orice, mai ales orice formă de opoziție din URSS. În realitate, disidența apare în anii 1960, când Leonid Brejnev îl înlătură pe Nikita Hrușciov și își manifestă clar intenția de a pune capăt reformelor declanșate de acesta și emancipării în curs a societății. Ea este, așadar, rodul destalinizării și, după părerea istoricilor, se naște între decembrie 1965 – când se desfășoară prima manifestație neoficială în Piața Pușkin – și august 1968 – când opt persoane manifestează în Piața Roșie pentru a protesta împotriva intervenției trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia.

În acești doi ani și jumătate, o parte a intelectualității din Rusia își intensifică lupta cu puterea și încearcă să obțină continuarea reformelor. Unele evenimente deosebit de marcante provoacă o mobilizare nemaivăzută în URSS: procesul lui Andrei Siniavski și Iuli Daniel, doi scriitori condamnați pentru a fi publicat texte în străinătate, sub pseudonim; arestarea, apoi procesul lui Alexandr Guinzburg, care a consacrat o „Carte albă” acestui proces Siniavski-Daniel, „Carte albă” care nu conținea decât fapte, fără comentarii; manifestația pe care o organizează Vladimir Bukovski, pe 22 ianuarie 1967, pentru a protesta contra arestării apropiaților lui Alexandr Guinzburg; procesul lui Vladimir Bukovski, în septembrie, în cursul căruia tânărul inculpat afirmă că dreptul de a manifesta este înscris în articolul 125 al Constituției sovietice și că Uniunea Sovietică e cea care procedează ilegal limitând acest drept la manifestațiile organizate de stat. Acest text va circula amplu în samizdat.

După august 1968, majoritatea celor care s-au lansat în această confruntare cu puterea înțeleg că statul brejnevist nu va acorda reforme și amuțesc din nou. Disidenții sunt cei care nu se lasă reduși la tăcere. Ei continuă să apere drepturile omului în URSS, respectând cele trei principii absolut opuse celor ale puterii sovietice: legalitatea, refuzul oricărei violențe și transparența.

După 1968, ca și înainte de această dată, nu se pune, așadar, problema unei opoziții față de o ideologie anume, ci a respectării drepturilor omului și a primului dintre ele: libertatea de exprimare. Și e adevărat că această ierarhizare nu este marxist-leninistă...

 

În disidență se conturează cel puțin două generații

În însuși sânul disidenței, raportul cu marxism-leninismul este extrem de divers și variază odată cu anii, astfel încât el singur nu permite definirea și nici delimitarea acestei disidențe. El este în funcție de două variabile: pe de o parte, anul de naștere al disidenților și, pe de altă parte, momentul cronologic în care este pusă această problemă.

Dintre disidenții cei mai în vârstă, născuți în anii 1930 sau înainte, care intră în disidență începând cu anii 1960, mulți sunt sau au fost membri ai Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, fie și numai pentru că fac deseori parte din elitele intelectuale, sociale, științifice sau militare sovietice, ceea ce este strâns legat de calitatea de membru de partid.

În această generație, unii disidenți nu au fost membri de partid, dar s-au simțit apropiați de ideologia de la putere. Alexandr Soljenițîn, născut în 1918, recunoaște că a fost, începând de la vârsta de șaptesprezece sau optsprezece ani, „un marxist, un leninist”, care nu și-a dat seama decât în închisoare că propriile „convingeri nu aveau baze foarte solide și nu puteau rezista unei dezbateri”. Andrei Saharov, născut în 1921, a refuzat să intre în partid când i s-a propus, la sfârșitul lui 1948, dar la moartea lui Stalin și-a spus că îi rămâneau „statul, țara, idealurile comuniste”. În 1968, în „Reflecții despre progres, coexistența pașnică și libertatea intelectuală”, el afirmă că are încă idei „profund socialiste”. Cu timpul, Alexandr Soljenițîn și Andrei Saharov își vor redefini raportul cu socialismul.

Cu toate acestea, când disidenții acestei generații încep să se facă auziți, în anii 1960, ei se opun stalinismului în numele leninismului: ei au atunci drept sloganuri „Leninismul, da, stalinismul, nu!” și „Înainte, spre trecut!”. Pentru ei, stalinismul s-a despărțit de idealurile leniniste, iar brejnevismul este în ruptură cu deciziile Congreselor XX și XXII ale PCUS. În 1968, experiența cehoslovacă le permite să creadă din nou într-un „socialism cu față umană”, dar tancurile Pactului de la Varșovia vor da un răspuns acestei speranțe.

Faptul că nu sunt în ruptură cu ideea de socialism și de comunism este motivul pentru care unii disidenți fac apel la alte partide comuniste care li se par capabile să înțeleagă opoziția față de procedeele staliniste. Pe 24 februarie 1968, unii se adresează astfel Conferinței Partidelor Muncitorești și Comuniste, care are loc la Budapesta, denunțând recentele procese politice din URSS și semnalând existența „câtorva zeci de deținuți politici, despre care nu se știe aproape nimic”.

La acea vreme, disidenții generației respective disociază sistemul sovietic de socialism, de comunism, de marxism, ba chiar și de leninism, fără ca totuși să le respingă pe acestea.

Disidenții născuți în anii 1940, care se angajează în disidență în anii 1960 – ca Vladimir Bukovski –, sau aceia, și mai tineri, care se vor angaja în anii 1970 sau 1980, merg și mai departe decât înaintașii lor: sunt din ce în ce mai numeroși cei care consideră că sistemul sovietic este consecința logică a faptului că puterea este deținută de comuniști. Ei nu mai sunt doar antistaliniști – ca înaintașii lor –, ci nu au, în general, nici cea mai mică simpatie nici pentru marxism, nici pentru leninism, nici pentru comunism.

Vladimir Bukovski spune astfel că a fost un „anticomunist convins” și că nu a mai crezut în socialism începând din 1960; adică după „raportul secret” al lui Hrușciov, dar mai ales după zdrobirea insurecției de la Budapesta. Vadim Delaunay, născut în 1947, declară, în lagărul unde se afla la sfârșitul lui 1968, începutul lui 1969, că nu este „împotriva poporului”, ci „împotriva comuniștilor”. (Cécile Vaissié, în „Se luminează de ziuă”, coord.: Stéphane Courtois, Pro Editură și Tipografie, 2008)