Din punct de vedere politic, Likudul lui Begin mizează cel mai mult, după 1973, pe retorica „unităţii Pământului lui Israel”: ceea ce se va numi, în mod impropriu, în Occident ideologia „Marelui Israel”. Îşi regăseşte elanul maestrului său Jabotinsky, care, în 1931, spunea: „Dacă prezenţa noastră în Palestina este legitimă, avem dreptul la un stat suveran întinzându-se asupra întregii ţări. Invers, dacă renunţăm la un astfel de stat, contestăm legimitatea prezenţei noastre. Un drept nu se împarte cu nimeni. O moştenire nu se negociază”. Şi: „Forţa impune respect, slăbiciunea provoacă agresiunea. Facem pace cu cel care este gata să se bată pentru pământul lui. Ne luptăm cu cel care este gata să-şi cedeze pământul”. Dar poate că şi mai semnificativă este apariţia unui naţionalism pur religios, cu Gush Emunim (Blocul Loialist). Acest nou grup apare la începutul anului 1974 în rândul aşa-numiţilor „datiyim”, credincioşi sionişti, un mediu relativ întins – 10-15% din populaţie în 1970 –, care încearcă să împace Torah cu modernitatea. Primul lor maestru, marele rabin din Palestina, Abraham Yitzhak Kook (1865-1935), vedea în ansamblul mişcării sioniste, inclusiv în aspectele sale cel mai puţin religioase, un fenomen mesianic, care avea nu doar să-i ducă pe evrei în patria lor ancestrală, ci şi să le asigure o reînnoire spirituală. Al doilea maestru al lor, rabinul Zvi Yehudah Kook (1891-1982), fiul celui dintâi, radicalizează această abordare după întemeierea statului: după el, recucerirea treptată a Pământului Sfânt are şi ea un caracter mesianic. Nu din întâmplare, propovăduia el, primele frontiere ale statului evreu, linia de armistiţiu din 1949, nu includeau Oraşul Vechi al Ierusalimului şi celelalte două cetăţi sfinte, Hebron şi Sichem (Nablus). Şi cu atât mai puţin dacă, printr-o dreaptă reîntoarcere a lucrurilor, aceste trei zone trecuseră din nou sub „suveranitatea evreiască” în urma „războiului de şase zile”. În faţa acestei „dezvăluiri treptate a miracolului”, israelienii nu puteau decât să-şi facă datoria, „luând în posesie” un pământ făgăduit şi în sfârşit restituit, adică înmulţind noi localităţi evreieşti în Cisiordania şi Gaza: „De sfinţenia refăcută a Pământului lui Israel va depinde sfinţenia ultimă a Ierusalimului refăcut”.

 

În acea primăvară mohorâtă din anul 1974, tinerii şi tinerele din Gush Emunim, uşor de recunoscut după tichia tricotată şi multicoloră sau fularele de bumbac, se instalează în mici grupuri pe colinele izolate ale Iudeei şi Samariei, construiesc câteva clădiri din prefabricate, înalţă drapelul. Totul seamănă cu implantările din anii ‘20 şi ‘30. Numai că, acum, statul Israel există. Iar guvernul său se opune acestor iniţiative. Cel puţin în principiu... Pentru că, în realitate, o parte din „establishment” încearcă să capteze fenomenul în profitul său: prim-ministrul Rabin dă ordin să fie distruse „instalările ilegale”, dar ministrul Apărării, Shimon Peres, ordonă armatei să nu-i deranjeze pe „noii pionieri”...

 

Likud a obţinut 38 de locuri în Knesset, la alegerile din 31 decembrie 1973, dar Partidul Muncii rămâne în frunte. „Regele Arik”, care face parte din noii deputaţi, încearcă să se impună în acest context politic complex, uzând de prestigiul militar imens obţinut în ultimul război. Fără prea mari rezultate. În iunie 1975, acceptă un post de „consilier strategic” al lui Rabin. Opt luni mai târziu, demisionează. În vederea alegerilor din 1977, încearcă să-l convingă pe Begin să-l pună pe poziţia a doua, după el, pe lista partidului Likud. Bătrânul e bănuitor. Atunci are loc un episod foarte ciudat, pe care majoritatea istoricilor au tendinţa să-l uite. Sharon părăseşte Likud ca să-şi creeze propriul partid, Shlomzion – un cuvânt care poate să însemne „Unitatea Sionului”, dar şi „Pace peste Sion”, şi care evocă şi un personaj din Antichitate, pe regina evreică Salomeea Alexandra, „Shlomazion ha Malka”, în ebraică. Convins că ţara are nevoie de transcenderea clivajelor ideologice moştenite de la diaspora şi de la primele mişcări sioniste, face curte mişcării Gush Emunim. Dar propune în acel moment unor personalităţi de stânga să i se alăture: pacifistul Yossi Sarid, susţinătorul unui stat palestinian în Cisiordania şi Gaza, sau Moshe Kol, care conduce micul partid liberal independent, la fel, foarte „porumbel”. Zadarnic. Singurul care se lasă momentan convins este jurnalistul pacifist Amos Kenan. „Cum împăcaţi ideile despre securitatea Israelului cu necesitatea de a crea un stat palestinian?”, l-a întrebat el pe Sharon. „E foarte simplu – a răspuns acesta. Palestinienii vor avea independenţa politică, dar Israelul va păstra controlul strategic asupra teritoriilor lor.” O formulă care pare că reia, în esenţă, planul Allon. În biografia extrem de negativă pe care i-a consacrat-o în 1985 – „Sharon, un Cezar israelian” –, scriitorul de stânga Uzi Benziman spune, fără dovezi, că Sharon manifestă în acest moment dorinţa de a-l întâlni pe Yasser Arafat şi că o întrevedere a fost cât pe ce să aibă loc la Paris.

 

Aventura Shlomzion e sortită eşecului. Sharon încearcă în ultimul moment să fuzioneze cu Likudul, apoi cu Partidul Muncii, la conducerea căruia venise Shimon Peres. În cele din urmă, merge singur la alegerile din mai 1977 şi obţine doar două locuri. Pentru prima dată, Likud a obţinut mai multe locuri decât stânga. Dar nu destule ca să guverneze singur. Are nevoie de aliaţi: partidul religios, noul partid de centru Dash, şi chiar Shemuel Flatto-Sharon, un om de afaceri urmărit pentru escrocherie în Franţa, dar care a reuşit să se facă ales în Israel. În acest context, era imposibil de respins „trădătorul” Sharon. Begin îl primeşte într-un mod destul de blajin: „Arik, nu există salvare pentru tine în afara Likudului. Iar în interiorul Likudului, trebuie să te alături adevăraţilor discipoli ai lui Jabotinsky. Trebuie să te faci acceptat de baza militantă. Am să te ajut. Au încredere în mine. Iar eu am încredere în tine”.

 

Dar Shlomzion capătă astăzi, odată cu trecerea timpului, o altă semnificaţie. Este o primă schiţare a Kadimei, partidul centrist pe care Sharon l-a creat spre sfârşitul vieţii sale. Altă dovadă fiind locul pe care îl acordă, în „Memoriile” sale, tensiunilor iudeo-arabe de dinainte de 1948 şi ciudata fixitate a unor teme sau unor scheme la un om altminteri foarte vioi, mobil, cu reacţii rapide şi multă imaginaţie.

Primul guvern Begin, din 1977 până în 1980, cel care face pace cu Sadat, este plin de generali legendari: Dayan, transfug de la stânga, este ministru de Externe; Ezra Weismann, fondatorul aviaţiei militare israeliene, ministru al Apărării; Yigael Yadin, şeful statului-major din timpul războiului de independenţă, apoi arheolog de renume, cel care înfiinţase Dash, exercită funcţia de viceprim-ministru. Sharon se mulţumeşte cu Ministerul Agriculturii. În realitate, acest portofoliu îi va permite să supervizeze localităţile evreieşti din Iudeea, Samaria şi Gaza, pe care Begin a promis să le înmulţească. Manevră politicianistă în vederea formării unei clientele, preocupare strategică, angajament sincer? Îmi amintesc de o călătorie în Samaria, la începutul primăverii anului 1980. Era dis-de-dimineaţă şi era frig. Arăta munţii arizi şi văile abrupte câtorva jurnalişti care îl însoţeau. Un peisaj complet mineral, lunar, fără vegetale, fără oameni. „Iată Cisiordania ocupată. Cum o numiţi, în limbajul vostru? «O zonă ocupată cu populaţie arabă.» Îi caut pe locuitorii voştri arabi. Caut viaţă. Nu există. Acest pământ a încetat să mai trăiască de când evreii au fost alungaţi de aici, în urmă cu douăzeci de secole. Iar acum va retrăi, pentru că evreii se vor întoarce. Vom ridica aici sate şi oraşe. Vom face să retrăiască oasele strămoşilor noştri, ca în viziunea lui Ezechiel.”

 

În 1980 – Dayan a murit, Weismann a evoluat spre stânga şi părăseşte guvernul, Yadin s-a întors la arheologie –, Sharon, numit ministru al Apărării, ajunge în prim-plan. Timp de doi ani, este un „alter ego” al lui Begin. Şi chiar, pe multe planuri, adevăratul şef al guvernului. Israelul trăieşte deodată într-un ritm politic accelerat. În ianuarie 1981, alegerea la Casa Albă a lui Ronald Reagan, conservator de şoc şi prieten fără sentimentalisme al Israelului, a creat, după părerea lui Sharon, un context excepţional de favorabil. Îl face pe Begin să aprobe un raid contra centralei nucleare irakiene de la Tammuz, care va avea loc în ziua de 7 iunie. În primele zile ale anului 1982, nu ezită să ordone evacuarea cu forţa a implantării din Yamith, situată în nordul Sinaiului, un teritoriu pe care Israelul s-a angajat să-l restituie Egiptului. Dar asta ca să pregătească mai bine un mare plan: războiul-fulger din Liban. (Michel Gurfinkiel, „Testamentul lui Ariel Sharon”, Pro Editură şi Tipografie)