Sharon nu a câştigat singur războiul de Yom Kippur. Ofiţerii şi soldaţii – recruţi sau rezervişti – s-au comportat extraordinar. Cei mai mulţi dintre generali au dat dovadă de o capacitate de redresare şi de contraatac excepţională: pe frontul din Golan, Rafael Eytan, numit Raful, a reuşit să-i respingă pe sirieni şi să-i urmărească în interiorul teritoriului lor până la şaizeci de kilometri de Damasc. Dar, concepând şi conducând această bătălie, Sharon transforma – după cum speraseră Elazar şi statul-major din sud, susţinându-l în ziua de 12 octombrie – semnificaţia strategică a acestei riposte. „O victorie defensivă nu este o adevărată victorie: adversarul dă înapoi, dar nu-şi recunoaşte eşecul; acceptă încetarea focului, dar nu capitulează – scrie analistul american Edward Luttwak. Victoria ofensivă striveşte psihologic şi politic adversarul.” Ţările arabe fac bilanţul: Israelul este în mod hotărât „de neclintit”. Mai bine să se angajeze într-un „proces de pace...”. Egipteanul Anwar el-Sadat va face acest lucru patru ani mai târziu. Când va veni la Ierusalim, în decembrie 1977, prima întrebare pe care i-o va pune lui Menahem Begin va fi: „Dar unde e generalul Sharon?”. Cei doi bărbaţi vor deveni prieteni: Sharon va instala personal un sistem de irigaţii „made in Israel” la ferma pe care preşedintele egiptean o are în deltă.

 

Războiul de Yom Kippur va duce la o revoluţie politică în Israel. Abia au încetat luptele, şi ţara se întreabă despre „slăbiciunile” din 6 octombrie; acesta va fi chiar titlul unui articol polemic publicat la începutul anului 1974 (în ebraică, „Ha Mekhdal”). O mişcare a unor ofiţeri în rezervă, condusă de căpitanul Motti Ashkenazy, cere o comisie de anchetă şi sancţiuni. Elazar demisionează. Zdruncinat psihologic, moare doi ani mai târziu, la patruzeci şi unu de ani. Dayan, considerat principalul vinovat, făcut de ruşine, este obligat la rândul lui să demisioneze. Golda Meir preferă şi ea să se retragă: Rabin, care este învingătorul din 1967 şi prieten cu preşedintele american Richard Nixon, îi ia locul în fruntea guvernului. Dar mânia israelienilor nu este îndreptată doar împotriva indivizilor. Ei contestă întreg sistemul politic: regimul „hegemonic” al Partidului Muncii.

 

Partidele de stânga luaseră puterea în anii ‘30, în cadrul comunităţii evreieşti palestiniene, datorită structurilor lor sociale: kibuţul, moshav-ul, dispensarele Kupath Holim, cooperativele administrate de sindicatul-consorţiu Histadruth. Acestea permiteau acoperirea teritoriului şi primirea rapidă a noilor imigranţi, dar şi administrarea unei economii paralele fără numerar real, unde diferitele „ramuri” îşi reglau tranzacţiile doar pe hârtie şi prin compensaţii. Autoare ale independenţei în 1948, indiferent de rolul disidenţilor de dreapta, ele câştigaseră primele alegeri, deveniseră personalul conducător al statului, având, prin urmare, acces – ca şi rubedeniile şi clientela lor – la o locuinţă mai bună, la automobile de serviciu, la călătorii în străinătate şi mai ales la şcoli şi universităţi dintre cele mai bune. Această poziţie dominantă, cu ocazia industrializării din anii ‘60, i-a adus în situaţia de a administra în profitul lor noile întreprinderi private şi semiprivate, de a se îmbogăţi şi de a asigura cariera copiilor şi nepoţilor lor. Dar, cu cât noul „establishment” se ramifica, cu atât excluşii se înmulţeau. Iniţial, doar activiştii de dreapta fuseseră ţinuţi în afara sistemului. Mai târziu, celelalte grupuri nesocialiste suferiseră aceeaşi soartă: ultratradiţionaliştii şi grupările religioase moderate (în ciuda unei cooperări a unora dintre cadrele lor în interiorul clasei conducătoare), burghezia liberală tradiţională. Şi, lucru şi mai grav, procesul luase o coloratură cvasietnică: „establishment”-ul de stânga nu cuprindea, practic, decât aşkenazi din Europa Orientală sau Centrală, în timp ce numărul sefarzilor din Africa şi din Orient creştea permanent în rândul populaţiei israeliene. Aceste tensiuni sociale erau zugrăvite cu un umor devastator în filmele-cult ale lui Efraim Kishon: „Vulpea în coteţul de găini”, satiră la adresa nomenclaturiştilor socialişti, „Shalah Shabati”, unde nişte refugiaţi orientali, instalaţi „în tabere de tranzit”, se ciocnesc de „burghezii” aşkenazi din kibuţul vecin, şi „Poliţistul Azulay”, portretul unui poliţist din Tel Aviv de origine marocană, declasat permanent, în pofida calităţilor sale umane...

 

Sistemul a devenit de neatins, imposibil de reformat din cauza victoriilor militare din 1956 şi 1967. Nu pot fi răsturnate de la putere echipele care asigură supravieţuirea ţării. Dar războiul de Yom Kippur a avut un efect invers: „establishment”-ul a dat greş în ceea ce era esenţial. Din acel moment, spune Uri Dan, „mandatul Cerului” îi este retras. Excluşii sunt decişi să-şi lase deoparte divergenţele ca să-l răstoarne de la putere. Şi, chiar în rândul mediilor conducătoare, mulţi, anticipând căderea, încearcă deja să se ralieze opoziţiei de astăzi, care va deveni puterea de mâine...

 

Tema care ducea la redistribuirea forţelor o constituie „teritoriile”. Cele care au fost cucerite în timpul „războiului de şase zile”: Gaza şi Sinaiul la sud, Cisiordania la est, cu Ierusalimul de Est, şi, în sfârşit, Golanul la nord. Prima reacţie a guvernului israelian, în 1967, a fost să declare că „totul era negociabil”. Dar, în ziua de 19 august din acelaşi an, la conferinţa de la Khartoum, statele arabe au replicat – ca şi cu douăzeci de ani în urmă la Lake Success – cu un „triplu refuz”: „nu” păcii cu Israelul, „nu” recunoaşterii Israelului, „nu” negocierii cu Israelul în privinţa vreunui teritoriu. Blocaje ideologice arabe, blocaje pe teren: Israelul a fost constrâns să ia decizii unilaterale. Nici vorbă să revină fără nimic în schimb la situaţia de extremă vulnerabilitate de dinainte de iunie 1967. În consecinţă, Rezoluţia 242 a Consiliului de Securitate al ONU, votată în ziua de 22 noiembrie 1967, recunoaşte statului evreu „dreptul de a trăi în pace cu frontiere sigure şi recunoscute care să nu fie supuse ameninţărilor sau unor acte de violenţă”. Iar preşedintele american din acea perioadă, Lyndon Johnson, a confirmat conducătorilor israelieni că acest text, voit ambiguu, deschide posibilitatea unor „corectări” faţă de liniile de demarcaţie anterioare. Aceeaşi rezoluţie prescrie Israelului, în afara concluziei unei „păci juste şi durabile”, să evacueze „teritorii ocupate în timpul recentului conflict”; dar nu „toate teritoriile”. Mai mult spaţiu înseamnă mai mult timp ca să te aperi contra unei eventuale agresiuni. Mai mult spaţiu-timp în jurul statului evreu înseamnă o mai mare siguranţă de supravieţuire. În acest spirit, ministrul de Externe Yigal Allon publică în 1969 un plan care face deosebire între „frontiere de securitate” situate cât mai departe posibil (Iordan, Golan, Sharm el-Sheikh, înălţimile Golan) şi „frontiere politice” mai apropiate, calculate astfel încât să lase în afara Israelului regiunile cu o puternică populaţie arabă. Pentru a „materializa” primele frontiere, el propune în plus cedarea unui şir de localităţi cu caracter mixt, militare şi agricole, în mai multe zone deşertice: valea Iordanului, înălţimile Ierihonului, lanţul cel mai înalt al munţilor Iudeei...

 

Până în 1973, israelienii respectă această schemă. Cu trei excepţii: Oraşul Vechi şi cartierele orientale ale Ierusalimului sunt alipite Ierusalimului de Vest; se reconstruieşte la sud de Ierusalim un grup de sate evreieşti care fuseseră distruse în cursul războiului din 1948, Gush Etzion; şi se creează un cartier evreiesc la Hebron, alt oraş sfânt unde, conform tradiţiei, sunt înhumaţi Patriarhii şi Matriarhele din Biblie: Avraam şi Sarah, Isaac şi Rebecca, Iacov şi Leea (Rashela este îngropată la Bethlehem). Dar, după războiul de Yom Kippur, tergiversarea nu mai e la ordinea zilei. „Establishment”-ul are tendinţa să recomande abandonarea cât mai rapidă a celei mai mari părţi a „teritoriilor”, iar opoziţia, să reclame anexarea lor. Şi unii, şi ceilalţi folosesc argumente strategice. Dar „reprezentările”, simbolistica, sunt la fel de importante. Respingerea „teritoriilor” înseamnă a te distanţa de Biblie, Torah, iudaismul tradiţional, orice formă de populism, a te orienta spre o mare laicitate; invers, a milita pentru alipirea lor la Israel înseamnă a reveni la sursele naţionale şi religioase, a reafirma singularitatea unui destin colectiv. „Porumbeii”, favorabili unei retrageri, se definesc mai întâi ca „israelieni” şi apoi ca „evrei”; „şoimii”, invers, întâi ca „evrei” şi apoi ca „israelieni”. Primii spun că trebuie să tragă învăţăminte din primele zile ale războiului din octombrie: Israelul nu e invincibil şi nu poate să neglijeze opinia publică şi eventuala susţinere a restului lumii. Ceilalţi, că Israelul a câştigat în cele din urmă acest război, în pofida tuturor. Votarea de către Adunarea Generală a ONU, în 1975, a unei rezoluţii asimilând sionismul cu rasismul accentuează şi mai mult această dihotomie: pentru „porumbei”, acest scrutin nu ar fi avut loc dacă Israelul s-ar fi angajat pe calea unei retrageri teritoriale; pentru „şoimi”, ar fi avut loc oricum, şi singur faptul că a avut loc înlătură orice validitate celorlalte decizii şi mustrări ale organizaţiei internaţionale... (Michel Gurfinkiel, „Testamentul lui Ariel Sharon”, Pro Editură şi Tipografie)